proza

1. Idei si credinte	Ideile, le ai ; in credinte, esti - "A te gindi la lucruri" si "a conta pe ele" continuare

Idei si credinte

A crede si a gindi

Cind dorim sa intelegem un om, viata lui, mai inainte de orice trebuie sa aflam ce idei are. De cind europeanul crede ca are "simt istoric", aceasta constituie exigenta elementara. Cum sa nu influenteze existenta unei persoane ideile sale si ale timpului sau ? E un lucru evident. Perfect ; dar problema este si destul de echivoca si, dupa parerea mea, insuficienta claritate a ceea ce cautam cind vrem sa aflam ideile unui om, sau ale unei epoci, ne impiedica sa ne facem o imagine limpede asupra vietii, asupra istoriei sale.
Prin expresia "ideile unui om" ne putem referi la lucruri foarte diferite. De exemplu : gindurile care ii trec prin minte in legatura cu un lucru sau cu un altul si cele care ii trec prin minte aproapelui sau, pe care le repeta si le adopta. Aceste ginduri pot avea gradele cele mai diferite de adevar. Pot fi chiar si "adevaruri stiintifice". Asemenea diferenta nu au o mare importanta, au insa importanta fata de probleme mult mai radicala pe care o expunem acum. Caci fie ca sunt ginduri obisnuite, fie riguroase "teorii stiintifice", mereu va fi vorba dedepre ideile care ii vin omului, originale sau insuflate de cel din preajma. Dar lucrul acesta implica evident faptul ca omul se afla deja aici, inainte de a-i veni sau de a adopta ideea. Aceasta ia nastere, intr-un fel sau altul, intr-o viata care exista inaintea ideii. Dar nu exista viata umana care sa nu fie, desigur, constituita din anumite credinte de baza, au altfel spus, ridicata pe acestea. A trai inseamna a trebui sa fii legat de ceva, a fi cu lumea si cu sine insusi.

Insa aceasta lume si acest "sine insusi" cu care omul se intilneste ii apar deja sub specia unor interpretari, sub forma unor " idei" despre lume si despre el insusi.
Acum ne lovim de alt strat de idei pe care le are omul. Dar cit de diferite de acelea care ii trec prin minte sau pe care le adopta ! Aceste "idei" de baza, pe care le numesc"credinte", se va vedea de ce, nu se nasc intr-o anumita zi si ora a existentei noastre, nu ajungem la ele printr-un act special de gindire, nu sunt, pe scurt, ginduri pe care le avem, nu sunt idei nici macar de acel tip mai elevat prin perfectiune logica pe care le numim rationamente. Dimpotriva, aceste idei care sunt intr-adevar "credinte" constitue infatisarea vietii noastre si de aceea nu au caracter de continuturi particulare in cadrul acesteia. Se poate spune ca nu sunt idei idei pe care le avem, ci idei a ceea ce suntem. Mai mult inca ; tocmai pentru ca sunt credinte fundamentale, se confunda pentru nou cu insasi realitatea, sunt lumea si fiinta noastra, isi pierd deci caracterul de idei, de ginduri ale noastre, pe care am fi putut foarte bine sa nu le fi avut.
Cind ne dam seama de diferenta existenta intre aceste doua straturi de idei, apare clar rolul diferit pe care ele il joaca in viata noastra. Si astfel enorma diferenta de rang functional. Despre ideile-instante (occurencias) despre care se stie ca includ adevarurile cele mai riguroase ale stiintei, putem spune ca le producem, le sustinem, le discutam, le propagam, ne luptam pentru ele si chiar suntem in stare sa murim pentru ele. Ceea ce nu putem este.. sa traim din ele. Ele sunt opera noastra si de aceea presupun viata noastra care se sprijina pe ide-credinte nu de noi produse, nici, in general,de noi formulate, si pe care, este clar, nu le discutam, nici nu le propagam, nici nu le sustinem. Cu credintele propriu-zise nu facem

Top

3
nimic, ci doar traim cu ele. Exact ceea ce nu ni se intimpla niciodata, daca observam atent, cu gindurile noastre.
Limbajul popular a inventat expresia " a trai in credinta". De fapt, cu credinta traiesti, iar gindul il ai si il sustii. Dar credinta este cea care ne sprijina si ne sustine pe noi. Exista deci, idei cu care traim, de aceea le numesc ginduri, si idei in care traim, care par sa existe aici inainte de a incepe noi a gindi.
Dupa ce am observat acest lucru, ceea ce surprinde este ca si unele si celalalte se numesc idei. Identitatea de nume este singurul aspect care deranjeaza distinctia dintre doua lucruri a caror nepotrivire este evidenta, fara a avea in fata acesti doi termeni : credinte si ginduri. Incongruenta dintre un acelasi nume si doua lucruri atit de diferite nu este, totusi, o intimplare, nici o neatentie. Ea provine dintr-o incongruenta mai adinca : din confuzia dintre doua probleme radical diferite, care cer doua moduri de a gindi si de a numi, nu mai putin diferite.
Dar sa lasam acum aceasta latura a demersului : este prea confuza. este deajuns sa observam ca "ideea" este un termen al vocabularului psihologic si ca psihologia, ca toate stiintele particulare, are o jurisdictie subordonata. Adevarul conceptelor sale este relativ, tinind seama de continutul specific psihologiei, si are importanta in orizontul pe care acest continut il creeaza si il delimiteaza. Astfel cind psihologia afirma ceva ca este o "idee", nu pretinde ca a spus cel mai decisiv lucru, cel mai real lucru despre ea. Singurul punct de vedere care nu este specific si relativ este cel al vietii, pentru simplul motiv ca toate celalalte se afla in interiorul acesteia si sunt simple perfectionari ale acesteia. Ca fenomen vital, credinta nu se aseamana prin nimic cu gindul : functia ei in organismul existentei noastre este total distincta si

4
in mod cert, antagonica. Ce importanta poate avea cu aceasta faptul ca, in perspectiva psihologica, si una, si cealalata, sunt "idei" si nu sentimente, vointe etc. ?
E bine, deci, sa lasam acest termen "idei" pentru a desemna tot ceea ce apare in viata noastra ca rezultat al activitatii noastre intelectuale. Dar credintele ni se prezinta cu un caracter opus. Nu ajungem la ele in urma unui efort de intelegere, ci ele opereaza in interiorul nostru cind incepem sa ne gindim la ceva. De aceea nu obisnuim sa le formulam, ci ne multimim sa ne referim la ele, cum procedam cu tot ceea ce face parte din realitatea insasi. teoriile, in schimb, chiar si cele mai veridice, exista doar in timp, ce sunt gindite : de aici si nevoia de a fi formulate.
Aceasta dezvaluie cu siguranta ca tot la ceea ce ne gindim are pentru noi, ipso facto, o anumita realitate problematica si ocupa in viata noastra un loc secundar, daca o comparam cu credintele noastre autentice. La acestea nu ne gindim acum sau dupa aceea : relatia noastra cu ele consta in ceva mult mai eficient ; consta in a . . . conta pe ele mereu, fara incetare.
Pentru a infuza, in sfirsit, lumina in structura vietii umane, mi se pare de o importanta exceptionala aceasta opozitie dintre a gindi un lucru si a conta pe el. Intelectualismul, care a tiranizat aproape neintrerupt trecutul filosofiei, a impiedicat clarificarea si schiar a inversat valoarea ambilor termeni. Ma voi explica.
Cititorul sa-si analizeze orice atitudine, chiar si cea mai simpla in aparenta. Cititorul se afla la el acasa si din anumite motive, se hotareste sa iasa in strada. In aceasta atitudine, care este aspectul intentional (de pensado), intelegindu-l chiar in sensul cel mai larg, ca o constiinta limpede si actuala a unui lucru ?
Cititorul si-a dat seama de motivele sale, de hotarirea

Top

luata, de miscarile din timpul mersului, a deschis usa, a coborit scara. Toate acestea, in cel mai fericit caz. Dar chiar si in aceasta situatie, oricit ar cauta in constiinta sa, nu va gasi un gind prin care sa constate ca strada exista. Cititorul nu si-a pus problema daca ea exista sau nu. De ce? Nu veti nega ca, pentru a se hotari sa iasa in strada, are o anumita importanta ca aceasta sa existe. La rigoare este mai important decit orice, preconditia (el supuesto) tuturor celorlalte. Totusi, tocmai aceasta problema atit de importanta nu si-a pus-o cititorul, nu s-a gindit la ea, nici pentru a o nega, nici pentru a o afirma, nici pentru a o pune la indoiala. Inseamna aceasta ca existenta sau inexistenta strazii nu a intervenit in comportamentul sau ? Evident ca nu. Dovada ar fi daca, ajungind la usa casei, ar observa ca strada a disparut, ca pamintul se termina in pragul locuintei sale sau ca in fata lui se deschide o prapastie. Atunci s-ar produce in constiinta cititorului o evidenta si violenta surpriza. Ce fel e surpriza ? Ca strada nu exista. Dar nu am stabilit ca inainte nu se gindise ca aceasta exista, ca nu o problematizase ? Aceasta surpriza scoate in evidenta pina la ce punct existenta actiona in momentul anterior, adica pina la ce punct cititorul avea in vedere strada, desi nu se gindea la ea.
Psihologul ne va spune ca este vorba de un gind obisnuit si ca de aceea nu ne dam seama de el, sau va folosi ipoteza subconstientului, etc. Toate acestea, care sunt foarte indoielnice, reprezinta pentru noi o chestiune indiferenta. Deci, ceea ce in mod decisiv actiona in atitudinea noastra ca o ipoteza fundamentala nu era gindit de noi cu o constiinta limpede, speciala. Se afla in noi, dar nu in forma constienta, ci ca o implicare latenta

a constiintei sau gindului nostru. Numesc acest mod de interventie a unui lucru in viata noastra, fara sa il gindim, "faptul de a conta pe el". Si acest mod este propriu credintelor noastre efective.
Intelectualismul, am spus, inverseaza valoarea termenilor. Acum reiese clar valoarea acestei acuzatii Intr-adevar, intelectualismul tinde sa considere ca avind cea mai mare eficienta in viata noastra ceea ce are mai multa constiinta. Acum ne dam seama ca adevarul este tocmai contrariul. Maxima eficienta a comportamentului nostru rezida in implicatiile latente ale activitatii noastre intelectuale, in tot ceea noi avem ca baza si care, ca simplul fapt de a conta pe ele, ramin negindite. S-a intrezarit deja imensa greseala comisa cind am vrut sa clarificam viata unui om sau a unei epoci prin ideologia sa, adica prin gindurile sale specifice, in loc de a patrunde mai adinc, pina la nivelul credintelor mai mult sau mai putin neexprimate al lucrurilor pe care contam ? A face aceasta, a stabili inventarul lucrurilor pe care contam, inseamna intr-adevar a construi istoria, a lumina subsolurile vietii. Va urma.

Top

Nelinistea epocii noastre.
Credem in ratiune si nu in idei.
Stiinta, aproape poezie.

Sa rezumam : cind incercam sa determinam care sunt ideile unui om sau ale unei epoci, confundam deobicei doua lucruri radical distincte : credintele si parerile sau "gindurile" sale. In realitate numai acestea din urma trebuie sa se numeasca "idei".
Credintele constituie baza vietii noastre, terenul pe care ea se desfasoara. Pentru ca ele ne pun in fata ceea ce pentru noi reprezinta insasi realitatea.Intregul nostru comportament, inclusiv cel intelectual, depinde de sistemul credintelor noastre autentice. In ele, "traim, ne miscam, existam". Tocmai de aceea nu obisnuim sa fim constienti de ele, nu le gindim, ci ele actioneaza latent, ca implicatii ale modului in care, deliberat, actionam sau gindim. Cind credem cu adevarat intr-un lucru, nu avem "idee" de acest lucru, ci pur si simplu "contam pe el". In schimb, ideile, adica gindurile pe care le avem despre lucruri, fie proprii, fie primite, nu au in viata noastra valoare de realitate. In cadrul ei, ele actioneaza ca gindurile noastre, si atit. Aceasta inseamna ca "toata viata noastra intelectuala" este accesorie vietii noastre reale sau autentice si reprezinta in cadrul acesteia doar o dimensiune virtuala sau imaginara. Va veti intreba ce inseamna atunci adevarul ideilor, al teoriilor. Raspund : adevarul sau falsitatea unei idei este o problema de "politica interna" in cadrul lumii imaginare a ideilor noastre. O idee este adevarata cind corespunde ideii pe care o avem despre realitate. Dar ideea noastra despre realitate nu este realitatea noastra.

Aceasta consta in acel lucru pe care de fapt contam in viata. Desigur, despre majoritatea lucrurilor pe care contam de fapt nu avem nici cea mai vaga idee, iar daca o avem , printr-un efort spacial de reflectia asupra noastra insine, ne este indiferent de ce realitatea nu este ca idee pentru noi, ci, dimpotriva, in masura in care nu este pentru ni doar credinta infraintelectuala.
Poate ca nu exista alta problema asupra a ceea ce importa mai mult in epoca noastra decit cum sa stii la ce sa te astepti cu privire la rolul si locul pe care il are in viata omului ceea ce este intelectual. Exista epoci care se caracterizeaza ca turbulente. Epoca noastra apartine acestora. Dar factorul turbulent in fiecare din aceste epoci este diferit, cu motive diferite. Marea turbulenta de acum se datoreaza, in ultima instanta, faptului ca, dupa mai multe secole de bogata activitate intelectuala si de maxima atentie acordata acesteia, omul a inceput sa nu mai stie ce sa faca cu ideile. El presimte deja ca le-a folosit gresit, ca rostul lor in viata este diferit de acela care le-a fost in aceste secole, dar inca nu se stie care este functia lor adevarata.
De aceea, conteaza mult, inainte de toate, sa invatam sa despartim net "viata intelectuala" - care, desigur, nu este o viata oarecare - de viata traita, de cea reala, in cea care suntem. Odata bine demarcata, vom putea ridica celelalte doua probleme. In ce relatie reciproca se afla ideile si credintele ? De unde provin, cum se formeaza credintele ?
Am spus in paragraful anterior ca faptul de a da la voia intimplarii denumirea de idei credintelor si gindurilor ar induce ineroare. Acum adaug ca acelasi prejudiciu l-am produce daca am vorbi, indistinct, despre credinte, convingeri, etc., atunci cind este vorba despre idei.

Este, intr-adevar, o greseala sa numim prin convingeri adeziunea pe care o suscita in mintea noastra o combinatie intelectuala, oricare ar fi ea. Sa alegem cazul extrem care este gindirea stiintifica, mai riguroasa, asadar care se intemeiaza pe evidente. Dar chiar si asa, nu putem vorbi serios despre credinte. Faptul, oricit de evident ar fi, nu este realitatea noastra , nu credem in el. Mintea noastra nu poate sa nu-l recunoasca drept adevar, adeziunea la el este automata, mecanica. Dar, sa intelegem bine, aceasta adeziune, aceasta recunoastere a adevarului nu inseamna decit ca, gindindu-ne la acest subiect, nu vom admite in mintea noastra un gind diferit, nici opus celui care ni se pare evident. Insa. . . iata : adeziunea mentala are drept conditie faptul ca noi sa ne gindim la acest demers, sa vrem sa ne gindim. Este de ajuns acest lucru pentru a observa irealitatea constitutiva a intregii noastre "vieti intelectuale". Adeziunea noastra la o idee data este, repet, inevitabila ; dar cum de noi depinde faptul de a o gindi sau nu, aceasta adeziune inevitabila care ni s-ar impune ca o realitate imperioasa se transforma in ceva independent de vointa noastra si, ipso facto, nu mai este realtate pentru noi. Pentru ca realitatea este exact acel lucru pe care contam, fie ca vrem, fie ca nu vrem. Realitatea este contravointa, ceea ce noi nu avem ; mai degraba cea de care ne noi lovim.
In plus omul este pe deplin constient ca intelectul sau se apleaca numai asupra chestiunilor discutabile, ca adevarul ideilor se hraneste din faptul de a fi discutabil. De aceea, acest adevar consta in proba pe care ii pretindem sa o dea. Ideea are nevoie de critica precum plaminii de oxigen, se sustine si se afirma in alte idei, care, la rindul lor, se leaga cu altele, formind un tot sau un sistem. Se consolideaza deci o lume aparte de lumea

reala, o lume formata aproape exclusiv din idei, al carei fabricant si responsabil este omul. Astfel ca fermitatea ideii celei mai ferme se reduce la soliditatea prin care rezista la raportare cu celelalte idei. Nici mai putin, dar nici mai mult. Ceea ce este imposibil este sa verifici o idee ca pe o moneda, lovind-o direct de realitate, ca si cum ar fi o piatra de incercare. Adevarul suprem este cel al evidentei, dar valoarea evidentei este, la rindul ei, pura teorie, idee si combinatie intelectuala. Intre noi si ideile noastre exista mereu o distanta de netrecut : aceea care merge de la real la imaginar. In schimb, de credintele noastre suntem inseparabil uniti. De aceea se poate spune ca suntem in ele. In fata conceptiilor noastre ne bucuram de o independenta mai mare sau mai mica. Oricit de mare ar fi influenta lor asupra vietii noastre, putem oricind sa suspendam, sa ne deconectam de la teoriile noastre. Mai mult, presupune mereu din partea noastra un efort deosebit pentru a ne comporta conform modului in care gindim, adica sa-l luan cu totul in serios. Ceea ce denota ca nu credem in el, ca percepem un risc esential in faptul de a ne increde in ideile noastre pina intr-atit, incit ne vom comporta conform lor, tratindu-le ca si cum ar fi credinte. Astfel, nu vom aprecia faptul de a fi " consecvent cu ideile sale" ca pe un lucru foarte eroic.
Nu putem nega totusi ca este normal pentru noi sa ne comportam conform multor "adevaruri stiintifice". Fara a le considera acte eroice, ne vaccinam, ne exercitam atributiile, folosim instrumente de care ne dam seama ca sunt periculoasesi a caror siguranta nu are alta garantie decit cea a stiintei. Explicatia este foarte simpla si serveste, pe scurt, la a-i lamuri cititorului anumite dificultati de care s-a lovit la inceputul acestui eseu. Este vorba pur si simplu de a-i aminti ca, printre credintele

Top

omului de azi, credinta in "ratiune", in inteligenta, este una dintre cele mai importante. Nu vom preciza acum modificarile pe care in ultimii ani le-a experimentat aceasta credinta. Oricare ar fi ele, este indiscutabil ca aspectul esential al acestei credinte dainuie, adica, omul continua sa se bazeze pe eficienta intelectului sau ca pe una din realitatile care exista, care ii completeaza viata. Dar aveti seninatatea de a remarca faptul ca una este increderea in inteligenta, si alta de a crede in ideile indraznete pe care aceasta le faureste. In niciuna dintre aceste idei nu credem in mod direct. Credinta noastra se refera la factorul inteligenta, in general, iar aceasta incredere nu este o idee despre inteligenta. Comparati precizia increderii in inteligenta cu ideea imprecisa ca aproape toti oamenii au inteligenta. In plus, cum aceasta isi corecteaza neincetat conceptiile si adevarului de ieri i-l substituie pe cel de azi, daca increderea noastra in inteligenta ar consta in faptul de a crede direct in idei, schimbarea acestora ar atrage dupa sine pierderea increderii in inteligenta. Dar se intimpla exact invers. Increderea noastra in ratiune a suportat imperturbabila schimbarile mai profunde ale teoriei despre ce este ratiunea insasi. Ele au influentat, fara indoiala, forma acestei increderi, dar aceasta incredere a continuat sa actioneze impasibila sub o forma sau alta.
Iata un exemplu superb de ceea ce ar trebui mai cu seama sa intereseze istoria, cind ea se va hotari cu adevarat sa devina stiinta, o stiinta a omului. In loc sa se ocupe numai cu faptul de a face " istorie", adica sa catalogheze succesiunea ideilor depre ratiune de la Descartes pina in prezent, mai bine ar cauta sa defineasca precis cum aparea credinta in ratiune care a operat efectiv in fiecare epoca si care au fost consecintele ei pentru viata. Deoarece este evident ca

argumentul dramei in care consta viata este diferit daca ai avea credinta ca exista un Dumnezeu atotputernic si binevoitor, decit daca ai avea credinta contrara. Si, deasemenea, viata este diferita, chiar daca diferenta este mica, pentru cei care cred in capacitatea absoluta a ratiunii de a descoperi realitatea, cum se credea la sfirsitul secolului al XVII-lea in Franta, si pentru cei care cred ca pozitivistii de la 1860, ca ratiunea este, in esenta, cunoastere relativa. Un studiu ca acesta ne va permite sa vedem clar modificarea suferita de increderea noastra in ratiune in timpul ultimilor 20 de ani, iar acest fapt ar arunca in mod surprinzator lumina catre aproape toate problemele ciudate care se petrec in vremea noastra.
Dar acum nu este nevoie sa-l facem pe cititor sa-si dea seama care este relatia noastra cu ideile, cu lumea intelectuala. Aceasta relatie nu este de incredere ; lucrurile pe care gindurile noastre, teoriile noastre le propun, nu reprezinta realitatea noastra, ci . . . numai idei.
Insa cititorul nu va intelege bine ceva cind acel ceva ne este numai idee si nu ralitate, daca il invit sa observe atitudinea lui fata de ceea ce se cheama "fantezii, plasmuiri". Dar lumea fanteziei, a imaginatiei este poezia. Ei bine, nu ma dau batut, dimpotriva, tocmai aici vroiam sa ajung. Pentru a afla exact ce inseamna pentru noi ideile, rolul lor primordial in viata, trebuie sa avem curajul de a apropia stiinta de poezie mai mult decit s-a indraznit pina acum. Fara indoiala, in comparatie cu un roman, stiinta pare realitatea insasi. Dar, in comparatie cu realitatea autentica, se vadeste ceea ce are stiinta din roman - fantezie, constructie mentala, imaginatie.
Va urma