1

Elegie

Doamne,
de m-aş putea odihni într-un sanatoriu de munte,
printre pastile roz şi albastre,
un sanatoriu cu miros puternic de brad
şi covoare moi,
cu doamne cochete şi nevrozate
de conflicte plăcute, mici, conjugale.
De-aş avea şi eu o traumă ca pojarul,
o răpăială de ploaie de vară,
o nevroză ca o mătase,
după care eşti şi mai iubită:
o nevroză ca un abur de muşeţel,
după care eşti şi mai buimacă,
celestă,
după care fluxul feminităţii tale asaltează lumea,
o vindecă, îi dă frisoanele unei comori numai de ea cunoscute.
De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii,
în cotloane diverse şi simple, cinstite,
unde să nu existe decît un pat în care să dorm
şi un lighean în care să vomit
tot ce dîndu-mi ai luat, Doamne,

să tot vomit.

2

Elegie

Pe geamuri ploaia.
înăuntru felul în care
ţi-a fost posedată conştiinţa.
Cauţi antidotul.
Te ridici cu oarecare greutate din fotoliu
şi te aşezi la masa de scris.
Ce bine că foşnetul creionului pe hîrtie
nu pote fi ascultat,
-dai să gîndeşti,
dar în secunda următoare
nu mai eşti aşa sigură.
Apeşi prin urmare mai energic cu creionul.
Aici, în spaţiul mărunt dintre pagina albă
şi răsuflarea ta întunecată,
în teritoriul cenuşiului
unde viaţa e limpede-frază latină.
Aici, unde au căzut şi s-au ridicat
Atîtea imperii,
unde instanţele se nasc odată cu acuzaţii,
aici este patria ta.
Adică locul în care gîndeşti.
Limpede.
Coerent.
Intens. 

3

 Poem de dragoste

Mă privesc uneori în oglindă
Pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atîta vreme
încît nu mai pot trăi fără ea.
Conştiinţa de sine este în cele din urmă
o stare extrem de comfortabilă-un somn greu.
Ea nu poate semăna decît amintirilor
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai demult într-o artă poetică

sau morţii,
ce a spart oglinda
pe care de atîta vreme scriu acest poem
Încît el nu mai poate trăi fără mine.

4

Poem de dragoste

Îţi mai aduci aminte
cînd te jucai de-a Apocalipsa cu mine?
Cînd îmi numărrai zilele
şi-aşa puţine
pe bile care nu aduceau niciodată norocul?

Acum de ce te mai vaiţi?
Mica avere de iluzii
îmi zace praf printre muze pestriţe,
mîncătoare de lebede moarte.
Numără, tu, acum, capetele Fiarei.

Apocalipsă dimineaţa, la prînz şi la cină.

Apocalipsă dimineaţa, la prînz şi la cină.

Apocalipsă dimineaţa, la prînz şi la cină.

Zgîieşte-te dacă poţi pentru mine
la tine-n oglindă.