Profesorii

Autorii
Alice Ady

Liviu Rotman

1964
Ion Babiceanu Marius Pretorian 1979
Anton Chevorkian Florin Romila

1969
Sorin Corbu

1969

Mircea Dumitrescu

1969
Liviu Rotman 1964
Mihai Costea Liviu Rotman 1969
Constantin Cracea Florin Romila 1969
Gheorghe  Grama

Florin Romila

1969
Mihai Gregorian Liviu Rotman 1964
Constantin Marinescu Sorin Corbu 1969
Claudia Negut

Robert Cristescu

1998
Mihai  Petrescu Sorin Corbu 1969
Mihai Ratiu

Liviu Rotman

1964

Michaela Schiller

1962
Vasile Rogojina

Mircea Dumitrescu

1969

Florin Romila

1969
Rodica Roseanu Liviu Rotman 1969
Pantelimon Spirescu

Sorin Corbu

1969
Alexandru Turianu

Michaela Schiller

1962
Sorin Corbu 1969
Liviu Rotman 1964
Florin Romila  1969

.

.c

.

.

.

 

 

Profesoara Alice Ady 
1. Liviu Rotman

1.
In tot cursul liceal, am avut o singura diriginta : Alice Ady. Poate de aceea pentru mine, insasi notiunea de diriginte se confunda cu imaginea ei. Eram, deci,  la inceputurile liceului, dupa un examen de admitere foarte greu si am fost preluati de o profesoara noua venita in liceu, foarte tanara. Cred ca avea 28 de ani pe atunci si mai ales era . . . foarte frumoasa. Eram cu toti foarte mindri  ca aveam drept diriginta pe cea mai frumoasa profesoara din liceu. Si asa era !
Alice preda limba rusa, materie care nu era prea indragita de elevi, in fond, o mare greseala,  incit de multe ori regret ca luat de un curent "anti" nu am invatat acesta limba, care oricum, e limba unei mari culturi. Dar poate ca , -era  impresia noastra - nici Alice nu isi iubea foarte mult materia. Asa cum ne-a marturisit mai tirziu, ea a ajuns din intimplare profesoara de rusa. Facea sport de performanta, fiind campioana la  patinaj, insa  un accident i-a intrerupt activitatea si mai ales a oprit-o sa se indrepte spre Institutul de Sport (cunoscut pe atunci sub numele de ICEF) si asa s-a inscris la  Institutul Maxim Gorki, care era in anii aceia o fabrica de profesori de rusa. Alice nu era ceea ce se numeste un "pedagog par exelence". Totusi si-a cistigat aprecierea noasta unanima si,  mai presus de toate. . . o ascultam. Ceea ce  nu era un lucru usor de realizat. Dar explicatia e simpla : Alice ne-a cucerit prin dragostea ei :  ne iubea pe toti  si pe fiecare in parte. Ne urmarea evolutia fiecaruia, incerca sa ne ajute in toate, facind astfel eforturi uriase. Imi aduc aminte ca avea chiar o "sensibilitate" speciala pentru citiva elevi mai slabi, incercind sa-i ajute, intervenind la diferiti profesori, insistind pentru ei. Intr-un cuvint ii pasa de noi. Cred ca putini profesori revarsau atita dragoste asupra elevilor. Poate pentru ca nu a avut niciodata copii, ea isi iubea elevii, de care era mindra si incerca sa fie aproape in permanenta de fiecare.
Alice nu era formalista, avea initiative, care pe atunci, la inceputul anilor '60,  erau revolutii intr-un sistem scolar ultraconservator si care poate s-ar fi potrivit mai bine unui colegiu american. Imi aduc aminte ca a facut la ea acasa, - avea un apartament frumos intr-un bloc interbelic pe strada Emil Racovita, o petrecere, un "ceai" cum se numea in acele timpuri, si la care au  fost invitati toti elevii ei . Totul a decurs firesc si ne-am simtit excelent. E adevarat ca apareau zig-zaguri dupa perioade de familiarism exagerat, de care, fireste, noi profitam, incit ea, ca sa "repare",  incepea sa tipe, sa fie "dura", insa acel  rol nu i se potrivea. Nu ne convingea. Imi aduc aminte ca o data eu o enervasem la maximum, (vorbeam in continuu, in timpul orei, cu cei din jurul meu) iar dupa atentionari repetate, a aruncat spre mine cu stiloul, care, evident, s-a stricat. Era un stilou bun  si pe vremea aceea un asemenea stilou conta aproape ca o mica avere. Mi-a parut rau, fiindca in fond, tineam mult la Alice, dealtfel ca si majoritatea colegilor mei. Stiu ca atunci cind am dat cel mai greu examen din viata mea, care a fost maturitatea la matematica (am tinut sa ramin la real, cu clasa mea si impreuna cu colegii la care tineam asa de mult, in ciuda . . . contradictiei fundamentale dintre mine si matematica), Alice se plimba printre membrii comisiei gata sa ma ajute si sa povesteasca ce minunat eram eu la istorie, literatura, filozofie, desi la matematica . . . Si nu numai pentru mine. Sint gesturi speciale pe care nu le fac multi diriginti !
Cum mai tirziu limba rusa nu a mai avut cautare, ea s-a inscris la filologie romana, asa ca un timp, ne intilneam citeodata in cladirea de pe Edgar Quinet, ea mergind la etajul 1 la orele de literatura, iar eu urcind la istorie la etajul 3. A emigrat in Israel , la sfirsitul anilor 70, iar dupa vreo 7-8 ani am ajuns si eu in Israel. Din pacate, insa nu am mai intilnit-o niciodata. Si imi pare rau. Am vorbit de citeva ori la telefon si a ramas placut impresionata ca nu am uitat ca la 15 martie e ziua ei.
Pe dedicatia la una din cartile mele i-am scris: "Celei mai frumoase profesoare a liceului Mihai Viteazul".  Acum, gindindu-ma mai bine, imi dau seama ca dedicatia nu a fost completa si ar fi trebuit sa-i scriu : "Celei ce a fost mai mult un Prieten decit Profesor, celei care ne-a cucerit prin dragostea ei" . Si poate ar trebui sa mai adaug ca "imi pare rau de stilou".

Liviu Rotman  - 1964

Top

Profesorul Ion Babiceanu 
1. Marius Pretorian 

1.
Eu l-am avut profesor la limba romana într-a XI(1978) Era un tip haios, cu toate ca ne-a confiscat cel putin 4 pachete de carti de joc. Eram 4 colegi care jucam wist sau septica în timpul orelor, si din cînd în cînd ne prindea si ni le confisca. Cum pe vremea aia nu se prea gaseau, ne faceam carti din carton. Dar nu era ranchiunos, si povestea se termina între noi. Nu ne facea cadou notele, dar nici nu tinea cont de magariile noastre. O amintire foarte, foarte buna . . . 

Marius Pretorian - 1979

Top

 

Profesorul Anton Chevorkian 
1. Florin Romila, 2. Sorin Corbu, 3. Mircea Dumitrescu, 4. Liviu Rotman

1.
Poreclit “Cloncanul”. Porecla era rea si nedreapta, insa din pacate, asemenea porecle sunt rezistente in timp, nu mor niciodata. Dupa mine, este unul dintre cei 7 profesori magnifici din toate timpurile ai liceului. L-am respectat si admirat enorm. Cind imi aduc aminte de liceu constat ca fara el nu se poate.
Chevorkian, profesorul nostru de limba romana,  imi parea ca  avea alura unui imperator : privirea grea si patrunzatoare, vocea puternica si clara, statura impozanta si rigida, mersul cu pasi de gigant si imperturbabil. Ii faceai loc sa treaca el intii, in cea mai crunta inghesuiala de pe culoar . Se imbraca la cravata, in costume de culoare inchisa si nu-i lipsea niciodata batista alba cu care-si stergea frecvent buzele.
Cind isi facea aparitia pe culuar, toti ne repezeam in clasa strigind :vine cloncanul, vine cloncanul ! Deschidea usa cu putere-uneori se trintea de perete-, iar cineva din spate intotdeuna o inchidea cu grija in urma lui. Noi toti ne ridicam in picioare si asteptam incordati ca el sa ajunga la catedra, odata ajuns si urcat pe podiumul de acolo, ca un comandant de osti ne spunea cu tunet « buna ziua », noi ii raspundeam si ne asezam cuminti. Pentru cei mai multi, insa raspunsul nostru semana mai mult cu « Ave Caesar, morituri te salutant ! » Catalogul aproape ca era aruncat pe catedra. Chevorkian se plimba in tacere prin clasa si ne privea lung si ginditor- (as zice) ca-n senatul roman de la inaltimea tronului. Noi ne intrebam, « ce-o mai pune la cale? » El incepea o prelegere. Prelegerile lui erau inedite, dramatice, exuberante si torentiale, incit de-abia pridideam sa luam notite fiindca stiam ca nu-l interesa sa invatam ce scria in carte, ci ceea ce ne spunea el. Eu n-am vazut niciodata in aceasta vreun semn de aroganta, ci doar o superba cautare continua de sine insusi in mijlocul nostru. In clasa a 9-a, Chevorkian ne pretindea sa citim Iliada si Odiseea de la A la Z. Si nu era doar o vorba in vint, fiindca trei cursuri la rind n-a facut decit sa verifice prin intrebari aproape pe fiecare elev. Pentru noi era calvarul ! Iliada si Odiseea era cea mai gretoasa lectura pe vremea aceea, cind eram pasionati de dox-uri. Intrebarile erau nemiloase si ingenioase, trebuia sa fi citit ca sa poti raspunde corect cine erau fratii lui Hector ? cine era mama Cassandrei ?(din amintirile din liceu pastrez inca un caiet unde pe ultima pagina sunt scrise cu creionul aceste doua intrebari linga numele lui Chevorkian). In primele 2 cursuri de verificari  aveam voie sa tinem pe pupitru cartile cu pricina, in al 3-lea, pupitrul trebuia sa fie gol.
Fac parte dintre cei care regreta enorm de multe lucruri in viata, fara insa ca aceasta sa ma streseze in vreun fel. Regret nespus ca nu l-am avut profesor la romana pe Chevorkian decit in clasa a 9-a ; In continuare, am dus-o cu Marinescu, care in comparatie cu Chevorkian, imi parea sters si conventional, el se plictisea de noi, noi ne plictiseam de el (poate ca sunt acum rautacios si nedrept , desigur, da.)Totusi, Marinescu nu era decit Cicero, senatorul vitriolant si obosit, pe cind Chevorkian era Caesar, Imperatorul.

Florin Romila - 1969

2. 
Nu am facut nici o ora cu Chevorkian. Toti colegii care l-au avut ca profesor vorbeau la superlativ de el, chiar si cei ce trebuiau sa invete toata vara din cauza lui.Totusi, nu stiu daca un Spartacus in devenire (cum mi-aduc aminte sa fi fost in acei ani) ar fi fost in bune relatii cu un imperator, mai ales ca poporul il alesese deja pe Caligula la Palatul Prezidential.

Sorin Corbu - 1969

3.
Mi-a fost diriginte, clasa 9-12 I. Porecla lui era Cloncanul,cu l. Intr-adevar era un profesor si un om deosebit. Prin 1972 s-a mutat la liceul 43, din Titan. Locuieste in Titan, unde-i trimit mereu de sarbatori gindurile mele cele mai bune pe cite o carte postala. Sotia lui, Mihaela Chevorchian este si ea profesoara la acelasi liceu 43. Dar oricum numele profesorului Chevorchian este inscris in cartea de aur a liceului Mihai Viteazul, alaturi de alti Cezari ca Turianu, Zorica Alexandru, Ady Alice, Stanciulescu, Atanasiu. Daca stau si ma gindesc bine am avut profesori tot unul si unul.

Mircea Dumitrescu - 1969 

 

 
4.
As vrea sa adaug si eu amintirile mele despre "Cloncanu'", mai precis despre primii lui pasi ca profesor de limba romana. In toamna lui 1960, eram in clasa a IX-a. Gregorian -"Babacu", cel ce ne-a fost profesor timp de patru ani iesise la pensie si, dupa un intermezzo de citeva saptamini cu Coralia Calin -o excelenta profesoara dealtfel, dar care si ea iesea atunci la pensie, a aparut Chevorchian. 
Intrarea lui in clasa mi-o amintesc si astazi.  Dupa recreatie, in clasa domnea "balamucul" cotidian si,  deodata usa se deschide violent si  intra un tanar cu catalog - nu spun profesor, fiindca la inceput am crezut ca e doar un inlocuitor, atit de tanar, parea. Dealtfel, fizionomia lui ne era cunoscuta ;  A. Chevorchian  a functionat inainte un an - poate doi, ca pedagog.
Probabil nu exista inca post. Nu mai stiu cum e acum, dar liceul Mihai Viteazu avea un internat urias si un numar de pedagogi care se ocupau de elevii interni. Primul contact cu Chevorchian a fost "dur";  strigate, atentionari , insa . . .a reusit sa ne "imblinzeasca". Abia mai tirziu, cunoscindu-l mai bine,  am inteles ca sub duritatea lui - cel putin la inceput, se ascundea o doza serioasa de timiditate, un fel, as zice, aproape "feciorelnic" de a fi.
Apropierea de virsta si talentul lui pedagogic a dus la o rapida apropiere intre noi si magistru. Fetele se uitau la el "pierdute". Era un tip "bine", iar noi, baietii, - in clasa raportul era cam de 25 de baieti la 8-10 fete, l-am simtit foarte repede. . .de-al "nostru". Desigur, cu pastrarea unei anumite distante, caci el era la catedra. Avea un tic nervos, misca cu violenta capul din cind in cind. Imi aduc aminte ca si noi ii spuneam "Cloncanul", dar nu-mi pot aminti, de ce si cine i-a pus porecla, pe care el o stia si am impresia ca ii si placea. Imi aduc aminte ca aveam un coleg, George Ioan, scund si extrem de hazliu, - inteleg ca a ajuns ofiter superior de pompieri, care il imita cu un talent deosebit. Chevorchian l-a vazut si de atunci,  ori de de cite ori il intilnea pe George,  isi facea dinadins ticul, poate ca sa ne demonstreze "ca totul e sub control". Oricum nu s-a suparat. 
Orele lui erau foarte frumoase, avea un timbru al lui, o claritate in vorbire  si stia sa "transmita" Desi, in fond era un incepator. Imi aduc aminte ca intr-o zi a venit si ne-a spus : pina acum am invatat ce am invatat, dar de acum inainte fiti pregatiti  pentru "aer tare"! Incepem Eminescu. Si intr-o ora de dupa-miaza, era deja intuneric afara,  - se vede un noiembrie sau decembrie, are loc o pana de curent. Era tocmai ziua cind Chevorchian ne preda Lucefarul. De multe ori m-am gindit la aceasta potrivire. Se inchide curentul cind eram pe cel mai inalt pisc.  Fireste, la inceput a fost rumoare. Si atunci, "Cloncanul" a tunat : liniste!
Nimeni nu misca. Liniste. Si a continuat. Nu voi uita niciodata : era bezna, pe ferastra se profila in intuneric Foisorul de Foc,  si Chevorchian ne preda Luceafarul. Cum sa nu intelegi dilema lui Hyperion in aceste conditii ?  Nu voi uita niciodata "lectia din bezna despre Eminescu".
Eu impreuna cu citiva colegi, care mi-au ramas si acum prieteni dragi: Miki Predescu, Rudy Marcovici, Paul Flondor,  ne-am apropiat mai mult de Chevorchian. Am fost cu el la munca patriotica, - la ferma Pantelimon, si altadata intr-o excursie. Chevorchian statea mai mult cu noi decit cu ceilalti profesori, si ne povestea cu umor din perioada lui de facultate, de armata, despre  ofiterul  care le cerea sa munceasca 24 de ore pe zi, si daca se poate si noaptea, sau despre  loctiitorul politic, care auzind un cintec german, ne-a interzis sa ascultam cintecele imperialistilor. . .de peste ocean.
S-a creat atunci o deosebita apropiere sufleteasca intre noi si tanarul profesor, fara sa uitam insa ca el e "don Profesor". Dar de excursia aceea se leaga totusi si un repros, pe care i l-am facut de multe ori in gind. Acest repros, dealtfel s-a nascut mult mai tirziu si nu am avut ocazia sa i-l aduc la cunostinta in mod direct. Ajungem la Tirgu-Jiu si, conform programului scolar suntem tiriti la o fabrica de mobila sau  la o fabrica de mai nu stiu ce. Trebuia sa ni se arate "industria socialista si marile realizari !' De multe ori insa  m-am gindit la faptul ca atunci, Chevorchian nu a avut curajul sa intrerupa vizita la mobila si sa ne ia, - fiindca nu mai eram copii, aveam deja cam 16 ani,  si sa ne duca sa-l vedem pe Brincusi. Ce s-ar fi intimplat ?! Sigur, vremurile erau grele, dar. . . Fireste,  reprosul e legat tocmai de stima deosebita ce i-am purtat-o si i-o port si acum, cind am aproape dublul virstei lui de atunci. De la ceilalti profesori  nu aveam nici o pretentie, nu erau niste intelectuali autentici (nu retin nume, mai ales ca presupun ca toti ne-au si parasit). Dar el, Chevorchian, el era idolul nostru!
L-am mai intilnit pe Chevorchian de citeva ori, in perioada studentiei. Dar parca se indepartase. . .poate doar a fost o parere.
Oricum, pentru "Cloncanu'" voi avea intodeauna un loc cald in inima !

Liviu Rotman  - 1964.

Top

Profesorul Mihai Costea 

1. Liviu Rotman

1.
Mihai Costea, directorul liceului Mihai Viteazul, timp de aproape 20 de ani, este o figura care ar trebui salvata de la uitare.
Daca cineva m-ar pune sa dau exemplu de om singur , cred ca directorul Costea ar fi  exemplul cel mai bun. Era un om fara familie, fara prieteni, fara admiratori; nu il iubeau nici profesorii, nici elevii. Era deasemena si fara vicii , nu se oprea ca directorul sau adjunct, Udristoiu, la circiuma de la coltul strazilor Horiei cu Lirei sau ceva mai incolo, la coltul strazilor Salmen cu Pop de Basesti, dar nu lipseau nici circiumile in apropierea liceului. Nu fuma, nu a fost vazut cu nici-o frumoasa sau mai putin frumoasa insotitoare !
Costea era singur. Il vedeam si de la geamul casei mele - stateam in blocul "rosu" de pe Dimitrov 44,  venind de la scoala, seara tirziu. Parea ca pluteste sau ca intre el si strada nu mai exista nici o legatura. Capul si-l tinea in sus , raspundea fara tragere de inima la repetatele saluturi ale elevilor, parintilor sau profesorilor. Nu era o aparitie simpatica, totusi  era impresionanta. Era, pe undeva, personalizarea autoritatii, iar pentru noi, dar cred ca si pentru unii profesori, chiar a autoritatii supreme.  Astfel parea mai important sau poate la acelasi nivel de insemnatate cu cel ce ne privea din portretul agatat de perete in fiecare clasa, adica de seful regimului, Gheorghe Gheorghiu Dej. Nu stiu daca Mihai Costea chiar semana cu numarul unu  al regimului comunist de atunci,   dar noua asa ni se parea.
Mihai Costea nu avea trecut de profesor. Dupa cit stiam era absolventul unei scoli comerciale medii ai carei absolventi ajung deobicei contabili de rang inferior sau functionari comerciali. Fusese promovat, pesemne din motive politice, director al liceului Mihai Viteazul. Urma in post dupa doi directori prestigiosi :  publicistul Tiberiu Iliescu - tatal bunului meu prieten, Mircea Iliescu, actualmente in Suedia,  si profesorul Roman, de matematica, un mare pedagog.
Costea, dat fiind cunostintele lui contabile, preda in clasa a VI-a (repet, Mihai Viteazul a avut si clase de I-a) matematica, in timp ce o treime din an se facea contabilitate. Asadar, pentru restul de matematica se descurca, incit ar fi nedrept sa spun ca preda slab.
Imi aduc aminte ca pe la inceputul clasei a VI-a toti stiam ca aveam sa facem matematica, insa nu si cu cine. Deodata, intra Costea in sala de clasa, fara catalog - deobicei in primele zile de scoala profesorii nu aveau catalog. Pentru noi, prezenta directorului in clasa era ceva obisnuit, chiar daca nu placut ;  controale, observatii, etc.
Costea :  - ce ora aveti acum ?
Noi : - matematica!
Costea :  - cu cine faceti matematica ?
Noi : - nu stim !
Costea tace doua, trei clipe, timp cit sa-si savureze bomba si apoi ne spune linistit : cu mine.
Ii placea sa vada ca vestea e primita cu "groaza" . Nu a fost insa un profesor rau, poate ca nici nu avea nevoie sa fie , in clasa fiind o disciplina perfecta la orele lui. Ba avea uneori adevarate tolerante partizane atunci cind interesele scolii-cu care se identifica, i le cereau. Astfel imi aduc aminte ca odata, la sfirsitul anului, pur si simplu, a ascultat-o de citeva ori pe colega noastra, Valerica Muresanu, pentru a-i in cele din urma o nota de trecere. Valy, cum ii spuneam noi, era o fata frumoasa si mai ales o excelenta atleta. Ea trebuia sa reprezinte liceul la un campionat national, iar regulamentul interzicea celor cu corijente sa participe la competitie. Iata de ce Mihai Costea se facea ca nu aude, atunci cind i se sufla elevei din banca. Cel atit de "dur", in fond incerca sa asigure liceului un lot cit mai performant la campionat.
Costea statea aproape toata ziua in liceu. Venea foarte devreme, minca la cantina liceului -a internatului, si pleca seara tirziu. Fara a fi un pedagog autentic, stia totusi sa se impuna prin "duritate", dar si prin faptul ca reusise sa convinga pe ceilalti ca el se identifica cu liceul, ca "trudea"toata ziua in scoala.
Costea nu era iubit nici de profesori, desigur, datorita "duritatii" lui si a felului de a-i trata "de sus". Era clar, el nu era si nici nu voia sa fie "primul intre egali",  ci era  seful  care plutea deasupra tuturor. Stind insa de vorba cu unii profesori, peste ani, am inteles ca Mihai Costea va fi regretat unele  lucruri, caci el n-a intrat niciodata in vesnicele "intrigi de cancelarie",  fiind in permanenta "pe deasupra". Se pare ca a fost un incoruptibil, nu a tras nici un folos personal din tot felul de posibile afaceri legate de cantina, internat.
Costea, desi era fara indoiala  "director politic", totusi  nu exagera in actiuni cu  caracter propagandistic, nu venea decit rar la sedinte. Era, in schimb, prezent intodeauna la solemnitatile de inceput de an, premieri, etc. Lua cuvintul si incepea invariabil  cu declaratia politica conform carei incepeam sau incheiam, dupa ocazie, anul acesta in conditii speciale ...si urma  referirea la congresul partidului comunist sau la o aniversare sau la o "cuvintare" a sefului partidului. Dar, repet, nu exagera in acest sens, si ajungea repede la problemele scolii.
Desi nu o arata niciodata - dimpotriva era distant si neprietenos cu elevii, in anumite situatii avea o anume intelegere -desi, intr-un fel relativ- fata de elev , mai ales fata de elevii vechi. Imi aduc aminte ca  eram in clasa a X-a si aveam un "conflict" cu profesorul de muzica, Grefiens. Dealtfel, in pofida "conflictului", trebuie sa spun ca am invatat multe lucruri interesante de la Grefiens. Insa imi era antipatic. Enervindu-se ca nu mai incetam cu vorba -se pare ca vorbeam cam tot timpul cu cei din jur, a explodat : "vezi ca iti dau doua palme, de-ti zbor creierii pe pereti !" A spus-o cumva ca sa ma umileasca, incit reactia mea a fost pe aceeasi masura : fara sa zic nimic, m-am uitat atent la fiecare din peretii clasei, iar pe buze mi-a aparut acel zimbet obraznic pe care poti sa-l ai numai la 16 ani. Grefiens pur si simplu a turbat. Mi-a cerut sa ies afara. Am iesit, insa abia intr-un tirziu, si atunci , desigur, foarte, foarte lent. Am fost reclamat directorului. M-am prezentata la Costea, care a inceput cu morala "dura", iar l-a raspunsul meu destul de obraznic, Costea a schimbat tonul si mi-a spus pentru prima data pe numele mic, intrebindu-ma direct de citi ani eram elevul scolii. Apoi a inceput o intreaga discutie din  care intelegeam ca si el credea ca reactia profesorului nu a fost cea mai corecta, dar profesorul e intotdeuna suveran, etc, etc.
Pe Costea l-am reintilnit la 3 ani dupa ce am terminat facultatea, faceam o practica la manastirile pictate din Bucovina. Cred ca la Humor. Era impreuna cu Emil Stoica, singurul profesor pe care Costea si-l apropiase, il trata aproape ca pe un fiu. Le-am facut oficiul de ghid, apoi am ajuns toti la Voronet. L-am simtit atunci pe Costea mindru de faptul ca unul dintre elevii liceului face pentru el oficiul de ghid. I-am aratat citeva din cartile vechi, in chirilica. A fost ultima oara cind l-am mai vazut. Peste doi-trei ani a murit. A murit in "exercitiul functiunii", impartind premiile scolare. Si aceasta, moartea lui, imi pare astfel semnificativa pentru un om care s-a identificat atit de mult cu liceul.
Singuratatea lui a reiesit si mai mult dupa moartea sa, atunci cind s-a descoperit ca economisise la CEC o suma de bani insemnata - cumva, aproape intreaga leafa pe care nu o prea cheltuia, si mult timp au fost cautati mostenitorii legali, pina s-au gasit niste rude pierdute din Basarabia.
E greu de incadrat intr-o "cutiuta" un asemenea destin. Ajuns sa conduca liceul Mihai Viteazu, din cauza anormalitatii vremurilor, Mihai Costea  a facut insa in felul lui mult pentru liceu a carei  administrare era deosebit de complexa. In fond, imi pare ca a iubit mai mult institutia si mai putin oamenii.
Cred ,insa ca ar fi nedrept sa fie uitat.

Liviu Rotman -1964

Top

 

Profesorul Constantin Cracea 

1. Florin Romila

1.
L-am avut diriginte pe profesorul de matematica Constantin Cracea din clasa a 9-a pina intr-a 12-a , intre anii 1965-1969. Dirigentia se tinea mai mult simbata, o zi in care aproape nimeni nu mai avea tragere la invatura ; asteptam, asadar, sa treaca timpul si ascultam povestile dirigintelui nostru. Era un om mai degraba marunt, slabut si parca fragil. Imbracat intr-un costum de model cam invechit, la 4 nasturi, intra pe nesimtite in clasa si odata ajuns la catedra ne privea si astepta rabdator in picioare sa se faca liniste. Deseori, avea o privire cam trista, desi nu absenta, sau parea preocupat de cu totul alte lucruri decit lectiile de matematica. Dupa ce parcurgea de la un capat la altul catalogul si il  citea cu grija (atunci cind isi auzea numele elevul se ridica in picioare si raspundea prezent), facea ginditor turul clasei si se aseza de preferinta pe speteaza vreunei banci din primul rind. Nu-si tinea orele in stilul clasic, rigid, - sa ne scoata mai intii la lectie, la tabla, sa ne       "asculte ", ci prefera sa predea, sa ne explice 2 ore in sir, apoi alte 2 ore in sir, incit cursurile lui aveau o alura ca pentru studenti. Din aceasta cauza intra mereu in "criza de note" ; se apropia sfirsitul trimestrului si unii nu aveau pusa nici macar prima nota. Stiam ca atunci urma sa avem parte de infernul extemporalelor ; atunci cind esti singur cu foia de exercitii in fata si trebuie sa te descurci. Asa ca notele alternau aproape firesc intre 10 si 2, fiindca in matematica rezultatelor nu prea exista nuante.
Dincolo insa de matematica(si mai ales, mai presus), profesorul Constantin Cracea, era un impatimit povestitor. Povestile lui nu aveau nici inceput si nici sfirsit, nu erau nici programate si nici in prelabil  pregatite , nici moralizatoare si nici tematice, se iscau fie dintr-un anodin comentariu sau poate dintr-o amintire navalnica ce urcase brusc, atunci si acolo, imperturbabila, la suprafata, incit, desigur, matematica imediat era lasata balta in favoarea placerii dramatice, in voia acelui spiridus care pesemne il stapinise si pe Ion Creanga.
In feluritele lor chipuri, povestile sale erau , cum s-ar spune, “fragmente rupte din viata” si se consumau si se inlantuiau unele de altele parca incarcate de o electricitate fierbinte a sentimentelor. Astfel nu avea nimeni vreo retinere sau rezerva sau nerabdare sau neplacere pentru ca deja de citeva minute bune sunase de recreatie sau pentru ca si intr-a doua ora de matematica, Povestea continua, - trebuia, asadar, sa continue ! – si continua uneori si in urmatoarea recreatie si mai ales in timpul orelor de dirigentie, cind rareori, extrem de rar, aveam de-aface cu analiza rezultatelor scolare. In fond, ce anume spuneau povestile sale, nu cred ca isi mai aminteste nimeni si nici nu mai conteaza. Le ascultam cu placere , dar noua, elevilor, ne intrau pe-o ureche si ne ieseau pe alta.
Altundeva in liceu , si tot pe atunci, pe spirala versatila a lumii povestitorul insusi devenise la rindul sau povestit in tot felul de povesti udate din belsug, evident, cu lacrimi de vita de vie.
Profesorul de matematica Constantin Cracea locuia in piata Iancului, colt cu Stefan cel Mare, intr-un bloc vechi cu o farmacie la parter. Nu cred ca s-a mai mutat de acolo.

Florin Romila - 1969

Top

Profesorul Virgil Grama 

1. Horia Corceovei, 2. Florin Romila

1.
Cu Babicul (prof. Babiceanu) am fost in doua tabere, amandoua si cu Grama (maistru la practica). Nu stiu cum reuseau astia doi ca ne tineau pe toti in mana fara nici o problema, desi nu erau foarte des in mijlocul nostru. Cred c-o sprituiau intre ei, mama-mama! 

Horia Corceovei - 1981

2.
Ei, da, ... era un original ; la cravata si-n costum, avea o cochetarie de fante de clasa a doua, insa care se urca intotdeuna in tramvai la intia, buze subtiri, relativ scund, obisnuia sa te priveasca lung si-n tacere, deobicei cu-n zimbet ironic si plictisit. Ager, deseori, incerca ironii cu elevii in timpul orelor, iar multi nici macar nu-si dadeau seama. Cred ca nu-i placea ce preda el acolo, ca maistru de scoala , dar n-avea incotro, fiindca nu stia altceva sa faca. In schimb, fara nici-un efort, stapinea masele de elevi pentru ca toata lumea intelegea ca nimeni nu putea fi ca el, in locul lui si impotriva lui. Se simtea insa din priviri ca-i placeau femeile frumoase. Era evident ca un tip ca el tragea zdravan la masea, dar unde, cu cine si cind, nu se stia aproape deloc. Grama, desigur, la inceputuri incercase sa imite pe cineva , ceva, apoi obosise, uitase, si astfel, inevitabil realiza o copie imperfecta, un personaj cu luciu, dar de o culoare prea tare, un pic misterios prin absenta si neconcludent prin prezenta. Era totusi, un nonsalant. Si asta l-a salvat de la uitare. 

Florin Romila - 1969

Top

Profesorul Mihai Gregorian 

1. Liviu Rotman

1.
Una din marile sanse ale vietii mele de elev a fost intilnirea cu un mare magistru: Mihai Gregorian, profesor de limba romana.
Gregorian sau "Babacu", cum ii spuneam noi, era un om greoi, cintarea cu mult peste 100 de kilograme. Virsta - avea in jur de 60 de ani - si mai ales greutatea ii dadea un aer pierdut in mijlocul nostru. Desi nu era tipul "pedagogului perfect",  iar pastrarea disciplinei nu era punctul lui tare, reusea sa ne domine cu umorul sau, de care, intr-adevar ne temeam. 
Abia peste multi aveam sa aflu ca "babacu" nostru era un mare carturar, om de biblioteca, care se indeletnicise cu editarea cronicarilor, in special cu Neculce. Vremurile "noi" care "reformasera" si academia l-au scos pe carturar de la locul lui firesc si l-au aruncat in "groapa cu lei" a unor pusti necopti, care eram noi.  Si totusi ce noroc am avut !
"Babacu" a avut o ambitie: sa ne invete gramatica. A fost "pariul" lui si...a reusit.  Imi aduc aminte de extemporalele lui, fara sfirsit, cu sintaxa frazei. Ne dadea cele mai grele texte: fragmente din "Amintirile din copilarie" ale lui Ion Creanga. O data, de 10 ori, de 100 ori. Evita sa faca prea multa literatura, nedorind sa ne "intoxice" cu programa acelor ani cenusii. Imi aduc aminte ca odata, un coleg, care de altfel stia lectia, i-a raspuns "ca la carte" , legat de o fabula a lui Grigore Alexandrescu. "Babacu" n-a comentat  ineptiile din manual, ceva cu "demascarea exploatarii" sau cam asa ceva,  ci doar si-a ridicat ochelarii, si atunci i-am vazut ochii,  foarte albastri, de obicei inecati de grasime,  si as spus atit : "chiar asa ?"
Astfel ne-a ajutat sa ne despartim de absurditatiile ce eram obligati sa le memoram.
De curind am intilnit un profesor de matematica, care pe atunci era foarte tinar. Si in timp ce fugea pe scarile liceului, se intilneste cu profesorul Gregorian : "ce fugi asa profesore! ", ii zice ; "Ma grabesc, don profesor, a sunat !" ; "Ai griga - ii spune Gregorian, -viata ii scurta, slujba lunga. Asa ca ia-o mai incet "
Il vedeam deseori plimbindu-se in cartier cu sotia sa, si ea profesoara de limba romana la liceul Iulia Hasdeu. Statea intr-un bloc interbelic, pe strada Fluierului -azi numita Matasari- in acelasi bloc cu comicul  Vasile Tomazian. Acesta a fost Mihai Gregorian. 

Liviu Rotman - 1964

Top

Profesorul Constantin Marinescu 

1. Sorin Corbu

1.
Marinescu  (profesorul de limba si literatura romana), personalitate “ramasa dintr-o alta intocmire”, a adus “nitica scama de zare” intr-un “desert de disperare”; ne-a facut sa intelegem literatura (arta in general) ca o metafora a mitului primordial.

Sorin Corbu - 1969

 

 

 

 

Top

Profesoara Claudia  Negut 

1. Robert Cristescu

1.
In clasa a 9-a, trimestrul 3 (primavara lui 1995), am fost cu profesoara de biologie, D-na Negut Claudia, in vizita la Gradina botanica. Doamna profesoara Negut cred ca inca mai este cadru didactic la CNMV , insa trebuie sa spun ca era o profesoara care intr-adevar punea suflet in ceea ce iti preda, adoptase metode moderne (ne punea pe casete video diferite demonstratii sau documentare), facea la laborator adevarate experiente (am lucrat pe broaste, pe ochi de bou, etc). Eu acum sunt student la stomatologie, anul V, si va pot spune ca D-na profesoara Negut nu era cu nimic mai prejos in activitatea sa fata de un cadru universitar, ba chiar ii depaseste pe multi din cei actuali (ma refer in special la practica care o facea in laborator). Asta nu m-a scutit insa ca in ciuda admiratiei mele pentru dansa sa nu invat mai nimic la botanica in clasa a 9-a, deoarece eu ma pregateam pentru medicina. Am dres-o cu anatomia intr-a 11-a cand am avut 10 pe linie !

Robert Cristescu - 1998

Top

 

Profesorul  Mihai  Petrescu 

1. Sorin Corbu

1.
Uns cu toate alifiile, Misu Petrescu, profesorul nostru de sport,  era absolut necesar liceului. Cine ar fi tipat la noi pe culoare sau prin curte incercind sa mentina putina ordine si disciplina ? Si cine ne-ar fi salvat de la corijenta, eliminare sau exmatriculare ? V-ati gindit citi sportivi de valoare a generat liceul nostru sub protectia lui ?

Sorin Corbu  - 1969

Top


Profesorul Mihai Ratiu 

1. Liviu Rotman, 2. Michaela Schiller

1.
Am sa incep cu cel ce pentru mine intruchipeaza ideea de profesor : Mihai Ratiu.
Mihai Ratiu era nascut la Turda, din familia marelui memorandist si a altor personalitati istorice. Isi luase doctoratul in psihologie in Germania, unde a fost coleg cu un alt ardelean, Mihai Beniuc -viitorul artizan al poeziei inchinate partidului (Ce-i partia? E Dunarea albasta.....)dar si cu un mare istoric si arheolog, Ion Nestor,  care mi-a fost profesor la facultatea de istorie. Ratiu, pedagog inascut, avea sa conduca liceul catolic Sf. Andrei - familia Ratiu era de religie greco-catolica-din Bucuresti, ceea ce a constituia un pacat de neiertat pentru regimul comunist, care l-a trimis sa predea la clasele mici : ciclul 2 al scolii primare, clasele V-VII. Fac o paranteza sa spun ca Mihai Viteazul avea clase de la clasa I-a pina la sfirsitul liceului. Si iata ca eu, la 10 ani neimpliniti, am luat contact cu lectiile lui. Preda istorie. Tin minte lectiile lui de istorie antica. Asa cum am auzit mitologie greaca la Ratiu, n-am mai intilnit la nimeni, nici mai tirziu la facultate, unde am avut citiva profesori excelenti. Dar pentru mine, Atena ramine  cea descrisa de Ratiu. Imi aduc aminte de cuvintele lui :
- "Nu uitati, odata si odata trebuie sa ajungeti la Atena ! E obligatoriu ! Ajunsi acolo, mergeti si priviti Marea Egee ! E cea mai albastra mare din lume ! "
Dar Ratiu-omul era fermecator. Posesor al unui excelent umor de multe ori acid -dar care nu jignea niciodata. Era foarte scund si intr-o permanenta neliniste. Nu mi-l aduc aminte stind la catedra. Se misca tot timpul, iar din cind in cind se aseza intr-o banca, alaturi de noi. 
Era extrem de elegant. Intr-o vreme, cind totul era cenusiu, si profesorii -chiar si profesoarele-veneau cu acelas costum tot timpul, Ratiu schimba costumele, care aveau o culoare speciala, ce parca sfida cenusiul vremurilor.
Apoi la sfirsitul liceului l-am avut din nou profeor. Se parea ca "i se ridicase pedeapsa" si putea preda la liceu, specialitatea lui : psihologia. Lectiile lui nu aveau nici o legatura cu manulaul, ce nu erau mai gros ca o brosura. Ne plimba prin istorie, prin literatura -marea literatura - si ne incinta.
La sfirsitul anilor '60, intr-un moment de relativa, fragila si trecatoare stabilizare, a fost numit redactor-sef al unei reviste de pedagogie( al carei nume imi scapa acum).  L-am vizitat la redactie intr-o superba casa din zona Armeneasca. Din pacate, era deja bolnav, cu greu l-am regasit pe Ratiu din zilele sale de glorie. Peste citiva ani a murit, lasind in urma pretuirea multor generatii de elevi.
Fie-i memoria binecuvintata !

Liviu Rotman - 1964

 2.
Mai degraba putintel la trup, cu o chelie proeminenta inconjurata de citiva mici cirlionti albi ca o coronita rebela, cu ochi inteligenti, sfredelitori,surizind amuzat si ironic, domnul profesor Ratiu se ridicase deasupra tuturor colegilor sai de breasla, alaturi de cei mai respectati dascali ai liceului in anii 60. Elegant cum doar profesorul de franceza Vicol mai era, Ratiu isi purta elegantele costume cu nelipsita vesta butonata si haina deschisa, cu o mina usor virita in buzunarelul de la care atirna ceasul sau de aur. Desi profesorul Vicol schimba costumele, era evident pentru noi ca aveam de a face cu un colectionar al tuturor nuantelor de albastru, un fel de Jean  Gabin, aceeasi freza alba, aceeasi limba eleganta dar si blazata. Domnul Ratiu insa, curios, indraznet, incerca toate culorile, cu stiinta unui dandy, care stia cum se schimba acestea in lumina gri-alburie a iernii ori in lumina de crepuscul a unei dupa amieze de toamna.
Profesorii Ratiu, Vicol si Marinescu au produs intotdeauna o impresie puternica, si-au format elevii si le-au dat standarde inalte pentru aspiratiile lor. Profesorul Ratiu era cel care parea sa fie un fel de sinteza stralucita, o combinatie fericita, adunind in el insusi mai toate calitatile celorlati si chiar mai mult. Multe din cele invatate la cercul de teatru al Domnului Marinescu le folosesc si astazi cu elevii mei. De la domnul Ratiu erau insa de invatat nu o materie, un subiect, o atitudine, a abilitate ci toate impreuna si de fiecare data cind era in fata noastra. Adevarat om al Renasterii, om al cartilor, el nu preda psihologia din manual, ci o stiinta vie, arta de a ne cunoaste pe noi insine si de a intelege pe altii. Era de o ironie usturatoare, nu rautacioasa, dar nu suporta prostiile, lipsa de interes sau de respect pentru cultura. As spune ca era nascut psiholog, si-si crease propria persoana cu grija, pasiune si un fel de cinism, ca o aparare impotriva mediocritatii si anchilozarii intelectuale. S-ar putea spune ca amintirile mele depasesc putin masura amintirilor de eleva, chiar de eleva la uman si cu ceva indreptatire. In realitate si spre surpriza mea, l-am reintilnit pe dl Ratiu si dupa absolvirea liceului. 
Intr-o sedere de o saptamina in Delta , in studentie, in curtea casei in care ne aflam pe malul Dunarii, a intrat acest domn svelt, in costum de pescar, pantaloni in cisme de cauciuc si o palarie cocheta din pinza de in, bratele pline de undite, rucsac in spate, din care curind a scos citiva somni imensi, negri si luciosi. Surpriza noastra, jumatatea mea mai buna fiind tot absolvent LMVist, a fost egalata doar de veselia si prietenia pe care ni le-a aratat domnul profesor. Domnul Ratiu era un pescar impatimit, care ne a spus ca "Delta cea nebuna" il face sa revina de doua ori pe an, mai mult chiar decit pestii. Somnii cei pintecosi au fost ucisi intr-o saramura impartita cu toti cei din casa. L-am insotit in vizitele pe care le facea localnicilor, al caror respect si prietenie si-o cistigase asemenea unei celebritati devenite de a locului.
La absolvirea facultatii, am inceput sa lucrez la Revista "Colocvii", (numele ei, fiind cel uitat de Liviu Rotman), revista scoasa de Ministerul Invatamintului si care isi afla sediul intr-o vila vis-a-vis de Palatul Pionierilor, deci undeva in zona Carol Davila( Liviu se inseala dind locatia Armeneasca) care apartinuse familiei regale. Director era poetul Emil Giurgiuca, iar profesorul Mihai Ratiu, plecat acum de la liceul sau si al nostru, era redactorul ei adjunct. Bun scriitor, imi facea observatii la ce scriam cu simplitate si insista pe scriitura clara, limpede, cu evitarea efuziunilor mai ales in fraze lungi. Era o revista mica, cu cinci redactori, -unul fiind poetul Ilie Constantin- si Dl. Ratiu era seful necontestat al unor oameni prin definitie orgoliosi, directorul aparind rar si fiind usor temut. Costumele sale ramasesera aceleasi dar omul parea mult intinerit, glumele se tineau lant, atmosfera era de familie fericita, discutiile interesante si pauza de prinz dubla, cind redactorul sef ne trimitea sa ne bucuram de frumusetea de afara. Discret, generos, dascal, profesorul Mihai Ratiu ramine de neuitat.

Michaela Schiller - 1962

Top

 

 

Profesorul Vasile Rogojina 
1. Florin Romila, 2. Mircea Dumitrescu
1.
Un profesor de o bunatate si finete desavirsita a fost profesorul de muzica, domnul Rogojina. In timpul orelor sale parca traiam aievea in paradis, intr-o egalitate incredibila intre elevi si profesor, intr-un melanj ireal de superb dezastru pedagogic si de neobrazare imaculata din partea elevilor. Fiecare daca si cind vroia sa fie grosolan sau obraznic stia ca o putea face fara risc atunci si numai acolo, iar domnul profesor Rogojina isi asuma riscul sa ne raspunda si sa ne accepte si sa ne ierte. Dar ca-n totdeuna, de miracole nu-ti dai seama decit mult prea tirziu.

Florin Romila - 1969

2.
 A fost profesorul nostru de muzica. Poate putini stiu ca a fost si compozitor. Locuia undeva pe linga Foisorul de Foc, si la intoarcerea de la liceu treceam pe linga casa lui, unde se auzea un pian mai totdeauna. Am auzit chiar si la radio niste corale de-ale lui. Dirigintele nostru, Chevorkian,  il asemana cu profesorul UDREA din "Steaua fara nume". Cred ca era pe undeva o somitate, dar neinteles. Isi facea meseria de profesor cu pasiune, insa era un timid de felul lui, iar elevii profitau. De aia erau elevi ! Era respectat totusi de toti. In afara faptului ca la orele lui invatam pentru tezele din orele urmatoare, ceva tot mi-a ramas de la el : istoria muzicii universale.

Mircea Dumitrescu - 1969

Top

.

Profesoara Rodica Roseanu 
1. Liviu Rotman

1.
Domna Roseanu era unul din exemplarele de "profesori pur singe", fiindca  pentru ea "magistratura catedrei" era poate cel mai insemnat lucru din viata. Era o  femeie de o deosebita inteligenta, dublata de un talent rar intilnit de a transmite cunostintele. 
Cu timpul am realizat ca la RR totul era subordonat actului predarii, ca isi mula personalitatea acestei misiuni. Preda un obiect destul de greu de digerat, caci pe vremea aceea filozofia era conceputa ca un sir de citate, de adevaruri absolute a caror demonstratie era inutila. Ei bine, Rodica Roseanu  tocmai asta explica ;  imbraca in haina logicii chiar si. . . nelogicul. Evita pe cit posibil cliseele politice, incercind sa ajunga intodeauna "inauntrul" fenomenelor sociale. Incerca astfel sa ne faca sa intelegem ca marxismul poate fi si altfel. Grea, chiar imposibila misiune, dar incercarea ei era eroica. Din  perspectiva timpului, as zice ca era maximum ce se putea face.
Rodica Roseanu facea parte din acei oameni - nu foarte multi - care credeau sinceri in adevarurile comunismului. Ea se apropiase de marxism, nu din oportunism, ca cei mai multi, ci pentru ca ea chiar credea in vorbele lui Marx, ca lumea poate fi transformata. Si trebuie spus ca, noua elevilor, ea ne accentua tocmai caracterul de metoda al marxismului si nu cel de teorie atotcuprinzatoare. Prin exemplele pe care le dadea, plimbindu-se cu usurinta si in stiintele naturii, dar si in istorie sau literatura, ne incinta. Rememorind acele vremuri, intr-o discutie cu prietenul si colegul meu, distinsul matematician Paul Flondor, eram amindoi de acord asupra fortei demonstratiilor doamnei Roseanu. As zice ca accentul pus pe logica si pe folosirea metodei dialectice, mie cel putin, mi-a folosit in activitatea de cercetare.
Era un profesor distant, nu accepta nici un fel de apropieri, nici cu "elevi preferati" printre care ma numaram si eu. Am reintinit-o in repetate rinduri, dupa terminarea scolii - era vecina parintilor mei - si am avut placerea sa stau de vorba cu ea si cu sotul ei, un distins profesor de chimie, Oscar Roseanu. Formau un cuplu extrem de simpatic ce "respira intelectualitate", in care el era cel mai uman, mai apropiat. Domna Roseanu a mers in pas cu timpul, a inteles intre timp ca a fost victima "cintecului de sirena" comunist si  si-a depasit cu curaj si fara prea multe nostalgii credintele tineretii. M-a frapat la ea cit de mult era ancorata  in actualitatea postrevolutionara din Romania, cu pareri ferme, ramanindu-i din anii tineretii o anume intransigenta.
Rodica Roseanu ramine un model de profesor si pedagog.

Liviu Rotman  - 1964

Top

 

Profesorul Pantelimon Spirescu 

1. Sorin Corbu

1.
Extemporal la ora de limba franceza despre celebrul text al lui Marcel Proust din “In cautarea timpului pierdut”. Niciodata expresia “vitel la poarta noua” nu mi s-a potrivit mai bine. In dorinta de a-i comunica profesorului Pantelimon Spirescu faptul ca eram la curent cu subiectul, am scris citeva rinduri despre ceai si amintiri in limba romana si am incheiat cerindu-mi scuze ca nu stiu franceza atit de bine incit sa pot exprima ideile de mai sus. Ma  asteptam sa-mi "aplice un epitet",  insa a venit la banca mea si m-a privit pe deasupra ochelarilor, vreme de o vesnicie, timp in care m-au trecut toate sudorile, inclusiv dorinta de a urina. 
Pantelimon Spirescu era cunoscut ca fiind sever, dar just. L-am banuit mereu de o inteligenta iesita din comun, de care nu facea insa bravada. Avea un simt al umorului de invidiat, de la bascalie la satira. Daca iti aplica unul din epitetele lui, ca “vita verticala” sau “pitecantrop” deveneai atunci celebru peste recreatie. L-am vazut rosind cind si-a dat seama ca pantalonii ii erau desfacuti in fata. “Punctualitatea este cartea de vizita a omului civilizat”obisnuia sa zica. Inclin sa-i dau dreptate, cu o singura exceptie :  atunci cind te duci la munca. Ar fi trebuit, poate, sa traiasca in alta lume sau in alte timpuri, dar atunci, noi  nu am fi avut sansa sa-l fi cunoscut. 

Sorin Corbu - 1969

 

Top

Profesorul Alexandru Turianu 
1. Michaela Schiller, 2. Sorin Corbu, 3. Liviu Rotman, 4. Florin  Romila

1.
In anii mei la LMV, cei trei profesori de istorie erau domnii Velicu, D. Turianu si Papahagi, acesta din urma fiind cel mai respectat. Papahagi era profesorul ajuns la virsta senectutii, parul sau alb incadrind o figura eminamente distinsa, un barbat inalt cu miscari domoale, purta inca aerul lumii dinainte de razboi si elevii invatau pe rupte ca sa fie rasplatiti cu note decente. Prietenii mei de la "A" , clasa cu nu putine minti stralucite, vorbeau cu veneratie de "Papa", care le-a fost si diriginte in a XI-a. Clasa mea l-a avut pe dl. Velicu la istorie si desi era destul de cumsecade, nu a produs decit o impresie neutra si plictisitoare. Ne dadea sa invatam lectiile din carte, "luati de aici pina aici" si raminea asezat la catedra pina la sfirsitul orei, fara sa aduca un singur eveniment in prim plan pentru a ne face curiosi si astfel verdictul a fost clar si definitiv  : "Ah, Velicu, ce plictiseala !"
Nu mica ne-a fost surpriza, anul urmator cind dl. Turianu, noul profesor de istorie a umplut tabla neagra cu o schema foarte ramificata, organizata pe numere si cam toate literele alfabetului si ne-a pretins s-o intelegem, s-o rescriem, s-o invatam si sa fim capabili sa stam unde sta el acum si s-o explicam. Tin foarte clar minte ca am cazut intr-o admiratie nebuna pentru "Turica", caci doar asa il numeau elevii. Am inteles pentru totdeauna relatia CAUZA-EFECT, pe care refuzasem s-o sesizez la fizica si care acuma aparea cheia a tot ce s-a intimplat, se intimpla si urma sa se intimple. Frazele favorite ale domniei sale erau "Voi nu stiti sa invatati. Invatati sa invatati" si "Istoria este o spirala". La o sedinta cu parintii clasei, la care diriginta noastra, profesoara de latina, doamna Fodor l-a invitat si pe dl. Turianu, el a facut o demonstratie atit de stralucita a metodelor de a invata orice, incit mai toti parintii isi sfatuiau odraslele sa faca doar ce spune dl Turianu ; un barbat de statura mijlocie, purtind mai totdeauna acelasi costum corect, nu atragea neaparat atentia la prima vedere. Avea insa un izvor de energie inepuizabil, cu ochi negri sfredelitori, vorbind mult si adesea repede, schimbindu-si dispozitia continuu, fie ca evenimentele narate o cereau, fie ca nu gasea planurile facute in caietele elevilor asa cum le ceruse el. De fapt,  ne invata stiinta conspectarii textului cu un plan prestabilit. Toata ora era in picioare, vorbind, scriind, admonestind, adesea tunind si asta se intimpla cind prindea cite un elev care spunea ceva grosolan sau producea sunete de animal, ceea ce nu se petrecea prea des. Domnul profesor Turianu suferea de o surzenie inaintata si nu auzea nici un fel de voce moderata. Vedea insa miscarile buzelor si intelegea totul de la primele silabe. Surzenia se tragea din timpul celui de al doilea razboi mondial, cind fusese ranit la cap. In adincul fiintei sale, domnul Turianu era un militar de profesie, organizat, clar, autoritar si convins de justetea a tot ce facea si ne invata, dar spre marele lui noroc si nu mai putin al nostru, era inteligent si avea dreptate. Era un profesor controversat, nu era ca Ratiu, Vicol sau Papahagi. Avea suporteri si detractori si parea s-o stie, ceea ce il facea mai nervos, as zice mai belicos, infirmitatea auzului exacerbindu-i  iesirile furtunoase, la care cei mici si lasi amuteau si parca frica lor se simtea in aer, ca si cum domnul profesor stia tot ce simtea si gindea fiecare in clasa. Dl. Turianu nu raminea asa pentru mai mult decit durata scenei dramatice ca sa impresioneze audienta si revenea la lectie, ne mai invata ceva si nu parasea clasa fara a spune ceva caraghios, umor muscator de obicei, dar cu un zimbet ghidus si pleca doar zimbind din clasa. Admiratia si curiozitatea mea pentru profesorul Turianu au devenit nemarginite in clasa a XI si puneam tot acest entuziasm sentimental in planurile si interpretarile mele la istorie, care se extindeau si se amplificau pe masura aprecierii crescinde pe care mi-o arata.
La universitate am conspectat cu metodologia " Turianu", si elevii mei, nu stiu ca oricit ar fi de nou, de mediatizat sau americanizat ce ii invat, undeva se afla schema, planul lui Turica, osia logica facind totul posibil si inteligibil.
Dupa absolvire, il intilneam uneori pe strada, imi saruta mina cu ceremonialul unui militar de profesie, dar ochii ii erau plini de caldura si ghidusia profesorului .

Michaela Schiller -1962

2.
Sa fi fost surisul lui Turianu o alta lectie, mai importanta decit toate celelalte ? Sa fi fost o expresie a vanitatii profesorului ce stie ca va intra in istoria liceului ? Sau doar un suris ca toate surisurile, fara logica, contrast al prelegilor sale ? Nu vreau sa stiu. O enigma trebuie sa ramina o enigma.

 Sorin Corbu -1969

3.
Turaianu sau Turica, dupa cum ii spuneam noi cu simpatie era una din figurile importante ale liceului.
Turianu a reusit sa-si depaseasca infirmitatea -era surd !- si mai mult decit atit sa-si transforme acest minus intr-un plus pedagogic. Extrem de atent la tot ce se intimpla in casa, el putea sa domine clasa si s-o tina intr-o stare de normalitate. Ca profesor era exceptional, stia foarte multe lucruri -si nu numai din domeniul istoriei. Dar asa cum mai observa un coleg, principala lui grija era sa explice adevarul istoric, sa prezinte o anume legatura intre diverse fenomene. Citeodata exagera cu schemele sale : cauze, pretext, program, etc, dar intentia lui era buna, caci marea dificultate a intelegerii faptului istoric sta in prezentarea sa rupta de conjunctura.
Am avut numeroase convorbiri cu Turica, in special dupa ce am terminat liceul si, fiind student la istorie, el ma trata ca pe un coleg. Ma intilnea pe strada si ma tinea de un nasture -ce trebuia apoi cusut la loc, sau barem de "intarit",  si imi povestea de marii profesori pe care el i-a avut in facultate, despre Nicolae Iorga si Constantin C. Giurescu. Turianu avea un orizont larg de preocupari. Facuse cursuri de sociologie si participase la ecgipele de terne ale lui Gusti. Mi-a povestit ca a invatat tiganeste si ca a stat un timp intr-o satra de tigani nomazi. Nu era greu sa ma primeasca, glumea Turianu, eu sunt mai tuciuriu.
Ca tanar se pare ca era un mare iubitor al sexului frumos. Mi-a explicat ca el merge intodeauna puternic parfumat - ce era adevarat- pentru ca sotia lui sa nu simta influenta altui parfum, atunci cind . . .
Nu stiu daca a fost ofiter, asa cum spunea cineva aici. Cred  mai curind ca politetea i se tragea dintr-o buna crestere.
Politic, era un om de stinga, in cea mai buna traditie social-democrata. Era un marxist anticomunist, specie destul de rara.
Cind tatal meu a murit, Turianu ce vazuse anuntul in ziar, m-a sunat la telefon, prin sotie, el nu putea vorbi la telefon, si mi-a transmis condoleante. A fost un om si un profesor deosebit !

Liviu Rotman - 1964

4.
M-am intilnit cu profesorul Turianu in “mod direct” in clasa a 10-a, in absenta temporara a profesoarei Cirtina. Dirigintele Cracea ne spusese scurt ca la istorie vom avea un nou profesor, Turianu, si atunci sa fim atenti. Deci, nu era vorba de cumintenie, ci de atentie. Clasa fremata oarecum si-l astepta cu nerabdare pe profesorul deja anuntat. A intrat in clasa pe nesimtite, punctual, cu pasul apasat si parca avind grija sa nu scape catalogul din mina. Murmurele s-au potolit cumva, dar niciodata nu incetau complet, fiindca stiam ca este surd si se intelegea cu noi citindu-ne vorbele pe buze. Astfel eram deseori tentati de a abuza de obraznicia de elev si de a trisa la lectie. Totodata, izbucneau uneori in clasa chiote si hahaituri, asa pe nepusa masa. Totusi, Turianu avea imperturbabila si misterioasa capacitate sa impuna respect si disciplina prin simpla sa prezenta. Era printre putinii profesori care raspundeau la salutul elevilor. Nu parea plictisit si aproape ca nu se enerva niciodata.
Pe atunci stateam in banca cu Silea Alexandru, in penultimul rind de la geam. Se ajunsese cu rasfoitul catalogului la numele meu si am fost chemat alaturi de alti trei colegi la tabla, in fata hartii.
Nu era usor sa te descurci in fata lui Turianu pentru ca te privea intr-un mod special : atent, dar nu cu agresivitate, binevoitor, dar nu amical. Nu era nici mohorit si nici rigid, ci mai degraba sobru.. Avea o privire in « plina viteza » si sprincenele pronuntate, iar cind nu era multumit de cum raspundeai la intrebari, se increteau intr-o expresie de repros. Surzenia lui provoca uneori complicatii neasteptate  in clasa, intre noi : unii colegi abuzau fatis, pe cind altora le era rusine si se enervau de acest abuz. Dar a-l trisa pe Turianu nu era deloc un lucru usor de facut ; te ghicea relativ repede daca ai invatat sau nu, si nu-i placea sa vorbesti mult si pe linga subiect.
In relatia cu Turianu - la « tabla » - nu putini dintre cei prinsi cu lectia neinvatata nici nu mai incercau marea cu degetul, adica sa traga de un 5, ci admitau resemnati ca nu invatasera si se inapoiau in banca cu nota 4 (si niciodata mai jos de 4). Ca sa iei note mari nu trebuia sa povestesti mult, ci doar sa expui faptele, precis si logic si sa vorbesti fluent. Tehnica asta am deprins-o relativ repede si astfel fara prea mare efort ma descurcam onorabil in fata lui Turianu. Rareori aveai de raspuns la intrebari suplimentare sau la lectii din urma.
Din cei patru ramasesem ultimul la "vorbit". Nu stiam lectia prea bine (Germania ?… feudalism, parca), incit am vorbit putin si m-am oprit nestiind ce sa mai adaug. Vocea lui Silea din fundul clasei de-abia razbatea prin murmurul general pina la mine. Ma tot intreba daca e bine ce spune el (ce naiba sa fi fost bine !), ca si cum ar fi asteptat sa-i confirm, asa ca « ajutorul » ma incurca mai rau.
Turianu m-a intrebat daca am terminat, eu am raspuns fara ezitare afirmativ, bine treci la loc, ai nota 7, a incheiat el.
(Nu voi mai relua aici  ce si cum insemnau cursurile sale, fiindca deja colegii mei au facut-o).
Cred ca avea convingeri clare si riguros asezate, iar pentru el profesoratul era mai mult decit o profesiune, mai mult decit o placere dramatica, mai mult decit o competitie intelectuala ;  era inainte de toate, o datorie morala.

Florin Romila  -1969

Top  Prima pagina